Europa, din nou in centrul atentiei

Temerile majore generate de suspansul provocat de alegerile de duminica din Grecia au readus in atentie mai mult ca oricand problema zonei Euro si chiar pe cea a U.E. A crescut euroscepticismul si dezbaterile s-au intensificat.
Auzind intrebarile mereu mai numeroase cu privire la sensul de a pastra aceasta creatie, privita de mereu mai multi drept artificiala, cred ca trebuie sa apelam la o majora evidenta istorica. De o jumatate de secol batranul nostru continent se bucura, in sfarsit, de pace. Iar acesta reprezinta principalul merit al U.E. Dupa secole in care conflictele si conflagratiile au reprezentat starea normala a continentului, acum, datorita eforturilor de a propune, infiinta si consolida aceasta uniune, lucrurile s-au schimbat radical. Vechii rivali care pareau, uneori, ireconciliabili formeaza, in sfarsit, o singura familie. In mod evident, aceasta reasezare a fost posibila in cea mai mare parte datorita reactiei firesti fata de dezastrul adus de ultimele conflagratii reprezentate de cele doua razboaie mondiale. Din pacate, fiind greu de invatat din istorie, iar generatiile actuale netraind acele cosmaruri, ele par sa nu mai realizeze pericolul unor astfel de tragedii. Tot uitate par sa fie si grozaviile reprezentate de razboiul civil din Spania sau de cel din Grecia. Caci doar asa se explica recrudescenta miscarilor extremiste. In Grecia miscarea neofascista are 18 mandate. In Franta extremistii lui Le Pen au reintrat in parlament. In Ungaria au fost inaugurate mai multe monumente pentru cinstirea lui Miklos Horthy care a jucat in Ungaria un rol similar cu rolurile jucate de Hitler sau Musolini. Si exemplele ar putea continua. Crizele au condus intotdeauna la o recrudescenta a extremismului. Ca atare, aceste aspecte nu trebuie sa ne mire. Dar nici nu trebuie sa le ignoram, caci de la un punct incolo ele nu mai pot fi contracarate.
Nu mai putin importante sunt criticile pertinente cu privire la actualul proiect al zonei Euro care si-a demonstrat clar disfunctiile majore mereu mai evidente. In lipsa unui consens mai amplu, moneda unica a fost introdusa fara a putea conveni si asupra unei uniuni fiscale, bugetare si politice, careia i s-au impotrivit majoritatea statelor. De altfel, negocierea acestor uniuni este in mod evident complicata, ele presupunand un transfer major de autoritate dinspre statele componente catre organismele unionale. In plus, in conditiile actuale ale agravarii crizei, a devenit tot mai evident ca moneda unica nu poate supravietui fara o coordonare stricta a politicilor fiscale si bugetare, fara a realiza si o uniune politica. Chiar daca asistam la o cu totul alta constientizare a acestor probleme, negocierile vor fi, fara indoiala, complicate si de durata. In acelasi timp, a devenit tot mai clar ca decalajele dintre nordul si sudul Europei sunt departe de a fi fost depasite, astfel incat mereu mai multe voci pledeaza pentru o Europa cu mai multe viteze. In ce masura uniunea are insa un viitor real, daca decalajele cresc in loc sa scada, este o problema inca elucidata de majoritatea celor implicati in aceste negocieri si analize.
O intrebare importanta priveste in momentul de fata si modul in care abordarile de dreapta, care pun in prim plan necesitatatea ajustariii cheltuielilor, mizand pe austeritate, vor putea fi armonizate cu abordarile celor de stanga, care mizeaza inainte de toate pe politici de relansare economica. Evident, in prim plan, vor sta negocierile intre Germania si Franta. Nu pot fi ignorate insa nici pozitiile celorlalte state, fiind implicate si pozitii chiar mai radicale precum cele neoliberale sutinute de presedintele ceh Vaclav Klaus.
Problema Spaniei si a Italiei, din cauza valorii imense a datoriilor si ca atare a pericolului pe care il reprezinta aceste state, ridica fara indoiala temeri chiar mai mari decat riscul imens pe care il prezinta Grecia, chiar daca viitorul ei guvern va incerca sa colaboreze de buna credinta cu forurile europene. Iar atunci cand ne referim la Spania nu putem face abstractie de criza bancara care necesita iarasi un efort imens pentru a salva aceste institutii, neputand uita ca dezastrul a inceput totusi ca urmare a fraudelor din sectorul bancar american dublat de ecoul lor in sistemul bancilor europene. Nationalizarea pierderilor, care a agravat intr-un mod hotarator dezechilibrul bugetar al statelor europene, a condus la punerea la zid a acestora, dar, in acelasi  timp, la premierea si nu la arestarea liderilor sistemului bancar. Iar problema nationalizarii pierderilor nu a ramas o problema a trecutului, ci este o problema poate mai actuala ca oricand. Si o dezbatere asupra modului in care pot fi solutionate aceste situatii care risca sa transfere greselile manageriale ale unor institutii private asupra bugetelor statelor generand profunde crize sociale se impune probabil cu necesitate.
In aceste conditii, este de asteptat ca discutiile si negocierile ce se vor intensifica in zilele urmatoare sa conduca pana la sfarsitul lunii la noi masuri, summitul U.E. din 28-29 iunie de la Bruxelles putand aduce noi clarificari si directii.
Chiar daca Romania nu face parte din zona Euro, problematica in discutie ne afecteaza in mod direct, ea avand implicatii majore pentru intreaga Uniune Europeana. In functie de modul in care reusim sa intelegem modul de raportare al U.E. la ansamblul problemelor actuale si reusim sa fim constienti de problemele noastre interne, vom putea sa ne mobilizam spre a ne gasi propriul drum prin actuala criza si sa recuperam imensele pierderi pe care le-am acumulat in cei 22 de ani de asa-zisa tranzitie.