Momente de reflectie

Sunt momente in care simti nevoia sa te opresti pentru o clipa din iuresul vietii, sa-ti aduni gandurile si sa revezi istoria si sensurile mai adanci ale ceasului pe care-l traiesti.
M-am obisnuit sa citesc si sa aud multe aberatii. In general, nu ma mai impresioneaza. In noaptea asta am ramas totusi socata de pofta unora de sange, de bucuria unora in fata unei incercari de suicid… Ma gandeam daca aceste personaje, care considera ca o impuscatura in gat reprezinta un simplu amuzament, au privit vreodata harta anatomica a gatului si daca au inteles ceva din ea sau, daca nu cumva, gatul este pentru ei doar ceva de care trebuie sa atarni ceva, mai mult sau mai putin ostentativ, dar musai pretios, fie o cravata scumpa, fie un colier cu diamante. Sansa ca un glont sa-ti strabata gatul si sa ramai in viata si fara sechele grave este infima!
In fata stirii socante cu privire la incercarea de suicid a unui fost prim-ministru, proaspat condamnat la doi ani de puscarie cu executare, si in fata reactiilor pe care aceasta le provoaca nu pot sa nu ma gandesc la cateva lucruri care privesc istoria acestor decenii, dar – cred eu – si viitorul nostru.
O hotarare de condamnare ne este prezentata ca o mare victorie a justitiei romane, ca pretul pentru obtinerea unui certificat de buna purtare din partea U.E. Oare asa sa fie?
In perioada 2000-2004 guvernarea Adrian Nastase a fost perceputa ca extrem de aroganta si de corupta, intr-un stat care era resimtit zi de zi tot mai putin democratic. Romanii, la fel si Europa, asteptau si cereau asanarea coruptiei si pedepsirea faptelor de coruptie. Pentru populatie este evident ca politicienii care au ocupat in toti acesti ani demnitati publice nu au avut cum sa acumuleze averi importante doar din veniturile lor legale. Si, totusi, majoritatea se lauda cu aceasta performanta. Justitia care in 2005 a pornit un asalt rasunator, cel putin la nivel mediatic, nu a reusit sa finalizeze nici un caz serios de imbogatire prin frauda, cu toate ca a fluturat nenumarate dosare si arestari. Acum considera ca si-a spalat pacatele cu o condamnare impotriva unui fost prim-ministru. Dosar puternic mediatizat, insa destul de ciudat si, ca atare, destul de contestat, tinand seama macar si numai de faptul ca instantele succesive au simtit nevoia sa apeleze la incadrari  diferite. Iar dosarul in cauza priveste doar strangerea de fonduri electorale si catusi de putin realizarea marilor averi ale politicienilor nostri. Iar cu privire la fondurile electorale au existat nenumarate situatii flagrante, sesizate de presa, dar pe care procuratura nu a vrut sa le ia in seama, la fel cum nu a luat in seama nici celelate cazuri flagrante de coruptie. Acuzele cu privire la faptul ca dosarul ar fi o instrumentare politica se vor lamuri in momentul in care acesta va ajunge la CEDO. Nu cred ca hotararea definitiva si irevocabila de astazi reprezinta vreo mare victorie a justitiei romane, dar sunt convinsa ca, daca sentinta va fi anulata la CEDO, aceasta justitie va primi o palma de nesters.
Opinia publica, la fel precum si Europa, asteapta in continuare rezolvarea de catre justitie a cazurilor grave de coruptie, inclusiv in cazul lui Nastase, daca suspiciunile de coruptie au fost intemeiate. Si nu numai in cazul lui. Caci nu este nevoie de un exemplu, ci de o reala asanare a coruptiei, incepand cu nivelul cel mai inalt al Romaniei si continuand cu celelalte sectoare si activitati. Iar o prima imagine cu privire la acest fenomen ti-o poti face urmarind presa acestor doua decenii in care nenumaratele cazuri investigate de catre jurnalisti nu s-au  bucurat de nici un interes din partea justitiei.
Dar care este, de fapt, problema justitiei romane? Inainte de ’89 era la ordinul si cheremul partidului-stat… In ’89 a reusit sa instrumenteze procesul Ceausestilor, cel mai jalnic spectacol judiciar din istoria acestei tari. Evident, erau vinovati, trebuiau sa fie pedepsiti, dar respectand regulile unei justitii europene. Pana si egiptenii au fost in stare sa organizeze un proces! Iar libienii au avut macar bunul simt sa-si omoare dictatorul intr-un act “revolutionar”, nu printr-un simulacru de proces. Conform a nenumarate marturii care si-au facut loc de atunci in spatiul media, a urmat implicarea procurorilor nostri in coordonarea unor anchete cu bata si lantul intreprinse de “minerii” nostri. Si, conform acestor marturii, nu au fost pedepsiti, ci avansati.
O studenta din acei ani la o facultate de drept incerca sa-mi explice ca judecatorul e suveran si aplica legea cum vrea el. Asta intelesese ea de la dascalii ei. Din pacate, asa se si intampla nu de putine ori. Acestia – ca si vajnica mea interlocutoare – uitau insa ca suveranitatea judecatorului este ingradita de litera si spiritul legii… Conform acestor interpretari si a unei indelungate practici, actul de judecata este de multe ori absolut arbitrar, spete similare bucurandu-se de solutii opuse. Iar o anecdota ce se vroia a descrie un caz real priveste un proces de partaj intre doi frati, care au fost declarati… divortati. Caci bunului plac, dublat sau nu de coruptie, i se suprapune neatentia si de multe ori incompetenta. Insa si supraaglomerarea judecatorilor cu un numar imens de dosare este o realitate, pe care se pare nimeni nu vrea sa o inlature. Astfel, de zeci de ani, in justitia romana totul a fost posibil. Pretentia U.E. de a se face ordine in acest sector pare, ca atare, absolut indreptatita. Dar U.E. nu a cerut niciodata procese la ordin, ci eficienta si corectitudine. Eficienta nu se prea vede, iar corectitudinea ramane sa fie dovedita.
In cazul condamnarii lui Adrian Nastase, in afara de multiplele semne de intrebare ridicate cu privire la acest proces, ramane ca intrebare deschisa si faptul ca intr-o speta minora ca gravitate, reliefata si de pedeapsa de doi ani, s-a recurs la pedeapsa cu executare si nu cu suspendare, asa cum legea permite si cum instantele europene au considerat drept normal in cazuri similare privitoare la inalti demnitari ai altor state europene. Intrebarea de fond este insa alta. Daca Adrian Nastase este intr-adevar corupt, asa cum l-am perceput majoritatea dintre noi, atunci, in 2004, si asa cum ni l-a prezentat din acel moment neincetat procuratura,  de ce nu s-a putut finaliza nici un dosar de coruptie? Daca averea lui este ilicita, de ce dosarele care vizau caile ilegale de dobandire ale acesteia au esuat sau nici nu au fost intocmite? Si aici lucrurile se complica… Sau Adrian Nastase a fost si este cinstit, sau procuratura a fost incompetenta sau nu a vrut sa finalizeze alte dosare, pentru ca ar fi fost implicate si alte persoane care trebuiau protejate.
In plus, ramane tentativa de suicid. Iar aici, pentru a intelege ceva, cred ca este necesar sa privim mai atent prestatia de pana acum a acestui om. Indiferent ca ar fi cinstit sau corupt, ceea ce nu stiu daca vom afla vreodata, Adrian Nastase nu a fost un terchea-berchea, asa cum, din pacate, sunt prea multi dintre politicieni, nu numai de la noi, ci si pe alte meleaguri europene, precum Italia sau Franta ultimilor ani. Din pacate, epoca marilor personalitati, precum de Gaulle, Kohl sau Bratienii, pare a fi apus… Dincolo de aroganta si de derapajele de la un comportament democratic, Nastase avea prestanta si demnitatea unui om de stat care tinea la propria imagine, cu un real respect fata de propria persoana. Dar, in acelasi timp, cu demnitatea pe care ar trebui sa o presupuna o pozitie publica. Un om care a reusit, in perioada in care a fost prim-ministru, sa continue apropierea de Occident a Romaniei, inceputa in anii precedenti, si sa construiasca toate acele atat de complicate relatii si negocieri necesare aderarii tarii la NATO si U.E., reusind in acelasi timp sa asigure o importanta crestere economica a tarii. Un astfel de om, care pret de doua decenii a fost ministru, parlamentar, prim-ministru, presedintele camerei deputatilor, un om cu un orgoliu nemasurat, accepta greu infrangerea si postura umilitoare de arestat. Un cutitar de cartier, chiar daca a ajuns ministru, poate sa considere o trecere prin celula penitenciarului chiar ca pe o experienta interesanta, la fel si un mascarici politic sau pretins om de afaceri. Insa un om cu prestanta si orgoliul lui Nastase – niciodata.
Intr-o asemenea situatie, un samurai nu va avea ca optiune decat sa-si faca harakiri. Insa pentru un adevarat crestin sinuciderea reprezinta un pacat de moarte, fiindu-i astfel interzisa, dar umilinta este cea care il apropie de Dumnezeu. Dar atunci cand credinta tine doar de traditie, iar umilinta iti este straina, demnitatea – inteleasa si traita in acest spatiu dominat de orgoliu – te conduce prea lesne spre o sinucidere traita ca singura iesire. Astfel, pentru cine i-a urmarit cariera si prestatia in acesti ani, gestul lui Adrian Nastase nu cred ca poate fi de mirare.
Din spectacolului mediatic din aceasta noapte se mai discerne o problema. Suntem, fara indoiala, o tara ravasita de nemultumiri, de resentimente, de nenumarate semne de intrebare si de acuze cu privire la atatea si atatea greseli grave, acte de umilire, acte care ne-au afectat grav viata si propria noastra demnitate. Acte de agresiune venite din partea mult prea multor demnitari, acoliti sau protejati ai acestora. Fara indoiala, in Romania trebuie sa se faca ordine. Dar nu vom iesi niciodata la liman prin ura! A vrea sa se faca dreptate si a cere pedepse severe pentru cei ce incalca legea este necesar. Insa a ne pierde compasiunea fata de cel in suferinta si a lasa ura sa se descatuseze inseamna sa renunti la propriul tau viitor. Intransigenta inseamna, in acelasi timp, si luciditate, si ratiune, si, mai presus de toate, bun simt. Altfel, nici o societate nu are vreun viitor!
Dincolo de aspectele tehnice legate de dosarul solutionat acum, de sentinta in sine si de tentativa de sinucidere, noaptea aceasta m-a socat prin spectacolul oferit de prea multe persoane, al caror comportament, mod de a gandi, de a simti si de a se manifesta nu-l pot intelege…
Sper ca dupa jumatate de secol de comunism si doua decenii de tranzitie sa fim in stare sa reinvatam sa vorbim civilizat, sa ne comportam in spatiul public, sa reinvatam ca legea trebuie respectata si aplicata, sa reinvatam sa ne respectam pe noi si pe cei din jurul nostru, sa reinvatam ca ura e daunatoare, ca bucuria fata de suferinta celuilalt sfarseste prin a te desfiinta pe tine… Sa ne redescoperim in calitate de crestini, caci am fost si suntem o tara crestina! Riscam insa sa nu mai fim decat cu numele…