Natiunea. ADN si istorie

Este adevarat, traim intr-o epoca in care, cu fiecare descoperire stiintifica, se pare ca lumea se redefineste. Lumea este insa aceeasi. Doar viziunea noastra asupra ei este alta. Antichitatea a facut o descoperire epocala: Printr-un punct nu poate fi dusa decat o singura paralela la o dreapta data. Modernitatea a venit cu o descoperire si mai importanta: Ba se poate! Se pot duce oricate paralele! A schimbat asta lumea? Nu! A schimbat insa modul in care ne imaginam noi universul. Dar catusi de putin fiinta insasi a vreunei natiuni. Numai ca, in ultimul secol, descoperirile “epocale” au ajuns sa se inmulteasca extrem de repede, iar noi am ajuns sa ne schimbam “in fiecare zi” modul in care ne imaginam lumea.
Tot asa, genetica a venit si ea sa revolutioneze lumea. Intuind pericolele ce pot decurge din “excesul de interpretare”, inca de la inceputurile acestui domeniu de cercetare, mai multi savanti, geneticieni francezi, au incercat sa introduca conceptul de “gena-cultura”. Pentru ca, in mod evident, codul genetic nu este si nu are cum sa fie responsabil de natura insasi a unui om. Un copil crescut de o haita de lupi, asa cum s-a intamplat de mai multe ori de-a lungul timpului, ajunge sa se comporte si sa urle ca un lup, nu ca un om. In cea mai mare masura, sensibilitatea, Weltanschaung-ul, modul nostru de a vedea lumea, ne sunt date de limba si de universul cultural in care crestem si traim, de credintele noastre, si se poate schimba odata cu acestea. Si, in aceasta privinta, a fiintei noastre nationale, nu factorii alogeni si nu originea genomului sunt factorii cu adevarat importanti, ci structura insasi a spatiului nostru cultural, credinta si respectul ce-l purtam inaintasilor si increderea in fortele proprii de a ne croi un viitor.
Obsesia rasei, a sangelui pur, cate procente ai de la un neam sau altul, este o inventie a extremismelor nationaliste, a aberatiilor mentalitatii naziste. Chiar daca Franta a asimilat nenumarati oameni de arta si cultura de cele mai felurite neamuri, nu a incetat prin aceasta sa fie o adevarata natiune si o mare cultura, ci dimpotriva. Aici este diferenta dintre un grup de oameni, indiferent cat de numeros ar fi el si cat de bine organizat, si o autentica natiune, o cultura in sensul propriu al cuvantului, indiferent ca vorbim de o cultura majora, precum cea a Frantei, sau de una de tip arhaic, o “cultura populara”, cum mai spunem.
Faptul ca noi am reprezentat o  natiune, o cultura, o civilizatie, e adevarrat rurala, dar puternica, o demonstreaza in primul rand si in mod de netagaduit faptul ca, in timp, indiferent cate popoare au migrat, s-au asezat sau ne-au impus vremelnic legea lor, romanii au reusit intr-un mod uimitor sa-si pastreze unitatea de limba si traditii. Si aceasta cu toate ca diferitele regiuni au evoluat, pe perioade lungi, intr-o pronuntata separare. O astfel de unitate de limba nu o gasesti nici in Italia, patria latinitatii, si nici in Germania in care, de-a lungul secolelor, limba a suferit modificari diferite de la o zona la alta, aparand diferente infinit mai serioase decat cele prezente intre graiul unui banatean, unui maramuresan sau a unui valcean. Fara indoiala, au aparut influente, cuvinte imprumutate, si, indubitabil, o certa incuscrire cu alte neamuri, care nu se poate sa nu fi lasat urme si in genomul romanilor. Si, probabil, modificarile de ADN s-ar putea sa fie chiar mult mai severe decat cele ale limbii si culturii noastre rurale. Natiunea nu este insa data de ADN sau, cu terminologia mai veche, de sange, ci de limba si de cultura.
Faptul ca pe teritoriul Romaniei au trecut nenumarate semintii este un lucru bine cunoscut. Si, printre multi altii, au trecut si pecinegii si cumanii. Faptul ca au fost asimilati intr-un numar probabil chiar foarte mare este sugerat in primul rand de numele de localitati. Fiind populatii razboinice, este foarte posibil ca ei, stapanind diferite zone, sa reprezinte stramosii unor boieri sau voievozi. Dar ce relevanta are asta?! Practic, nici una. Raportandu-ne la timpuri mai recente, sa ne amintim doar cati oameni de seama din Romania au fost straini, asimilati in Romania la prima sau a doua generatie. Asta nu inseamna ca nu mai putem vorbi de un spatiu romanesc! Dimpotriva, asa cum vorbeam si de Franta, asta vine sa ne demonstreze forta spatiului cultural romanesc, de a asimila inclusiv oameni de seama, asa cum de altfel istoria multor natiuni este plina de exemple, inclusiv in cazul civilizatiei Greciei sau Romei antice. A incerca sa vorbesti despre puritatea de sange este o utopie, pentru a nu spune ca este o prostie.
Si atunci care este sensul unei discutii despre ascendenta cumana sau de orice alta natura a unui domnitor, boier sau a oricarui alt roman? Pe fond, aceasta nu are nici o relevanta. Din punctul de vedere al interesului stiintific, absolut meritoriu si de laudat al istoricului care este interesat in stabilirea arborelui genealogic al diferitelor familii, demersul poate fi extrem de important. Relevanta lui din punct de vedere al modului in care poti intelege cultura si civilizatia unui popor este insa, practic, nesemnificativa.
In mod cert dacii, indiferent de faptul ca erau mai mult sau mai putin inruditi cu restul tracilor, nu au avut cum sa fie exterminati de cucerirea romana si stau la baza formarii poporului roman. La fel de evident este faptul ca, in afara de legiunile romane stationate in Dacia, prin acest teritoriu au trecut nenumarate semintii care nu au avut cum sa nu se amestece mai mult sau mai putin cu populatia locala. Si, ca atare, toti acestia trebuie in mod obligatoriu sa fi lasat si o amprenta genetica, observabila sau nu printr-o analiza de ADN.
De unde vine atunci acest interes major pentru o problema particular stiintifica din punctul de vedere al arborelui genealogic al unei familii, fie ea chiar si de voievozi sau chiar de descalecatori de tara, fara relevanta pentru istoria si cultura noastra nationala? Aici intervine de-abia adevarata problema. O problema extrem de serioasa si de grava. Dar pentru a o intelege trebuie sa mai facem cateva observatii.
Pana in secolul al XVIII-lea spatiul cultural romanesc tinea in mod esential de obstea satului. O cultura vie, extrem de puternica si de robusta. Cultura majora, spatiul cultural urban sau academic, a inceput sa ia nastere tarziu si cu greu din secolul al XIX-lea, prinzand contur in mod real de-abia in secolul al XX-lea, perioada in care, in acelasi timp, obstea sateasca, purtatoare a matricii culturale traditionale romanesti, incepea sa fie subrezita. In aceste conditii, dezastrul postbelic nu a fost atat de grav prin raptul economic, prin jaful inimaginabil produs de catre ocupatia sovietica, ci inainte de toate prin atentatul la chiar fiinta noastra nationala. Si ma refer aici in egala masura atat la arestarile si deportarile intreprinse la nivelul satului, cat si al oraselor, vizand de fiecare data elitele, elitele satului si elitele orasului. Si nu trebuie luati in calcul doar cei arestati si deportati, ci trebuie avut in vedere modul in care teroarea instaurata a condus la o mancurtizare de ansamblu a populatiei. Presiunea cumplita a perioadei staliniste a facut ca apoi faptul ca din nou puteai sa canti Hora Unirii, sa scrii Romania, nu Rominia, faptul ca aveai voie sa-l citesti pe Eminescu sau sa vorbesti despre inaintasii nostri sa fie o binecuvantare, pentru ca, apoi, prin excesele de propaganda ale puterii, in cadrul careia Ceusescu vroia sa apara ca urmas al marilor voievozi, insasi istoria noastra sa fie perceputa de multi ca un apanaj al demagogiei comuniste. In acelasi timp, depopularea satelor si colectivizarea au facut ca traditia, viata de obste a satului, sa fie iremediabil afectata. Si ce nu s-a distrus atunci s-a distrus in timpul tranzitiei, atat printr-o repopulare spontana si haotica a satelor, cat si prin haosul creat de politica de blocare a proprietatii, nici astazi nefiind inca incheiat procesul de restituire a proprietatilor si de realizare a cadastrului. In loc de o intarire a satului, am asistat la o pauperizare a lui, bunastarea – acolo unde exista – venind in special de la cei plecati la munca in strainatate. Iar satele nu sunt singurele afectate de tranzitie… Intelectualitatea a fost si ea afectata de pauperizare, de inversarea valorilor prin elita gipanelor si a manelelor. Iar tranzitia care a inceput cu Nu ne vindem tara! a continuat cu o binevenita deschidere spre vest, dar o deschidere care privea un miraj si in mult mai mica masura o reala intelegere economica si culturala. La acest aspect a contribuit atat inversarea valorilor sociale, prin etalarea valorilor derivate din jaf, cat si o adevarata asfixiere a spatiului public de catre produsele subculturale, pe fondul unei grave si profunde crize a scolii romanesti.

In aceste conditii, cu rea intentie sau dintr-o impardonabila neintelegere, multi intelectuali au pornit o adevarata campanie de denigrare a istoriei, culturii, traditiilor si valorilor romanesti. Dincolo de neadevaruri, exagerari si rea credinta, este vorba si de o problema de respect. Un copil isi respecta parintii indiferent cate scoli a absolvit si nu va ridica piatra sa-i loveasca, chiar daca au comis grave erori. La fel stau lucrurile cu inaintasii tai, ai tarii, ai poporului tau. In momentul in care iti renegi istoria, traditiile si cultura, nu ca individ, ci ca popor, din acel moment acea Cetate este deja pierduta. Ori asta este exact ceea ce se face astazi, deja de la inceputul acestei nefaste tranzitii. In loc sa ne redesteptam ca natie, ca popor, ca tara, asa cum a facut-o de exemplu Polonia, dar si celelalte tari din vechiul lagar comunist, noi facem tot posibilul sa ne dezintegram ca popor si, in consecinta, ca tara. Participarea la procesul globalizarii, deschiderea spre valorile occidentale, deprinderea practicilor ce conduc la eficienta si competitivitate reprezinta o problema, una extrem de importanta si indispensabila, dar pastrarea fortei si vitalitatii fiintei nationale reprezinta o alta problema, una esentiala. Iar aceasta este, de fapt, problema fundamentala, caci, ignorand-o, incetezi sa existi ca natie. Ceea ce nu s-a reusit in perioada comunista riscam sa facem noi sa se intample astazi.

Tocmai din aceste motive, o problema tehnica, a unei analize de laborator si a unei chestiuni de arbore genealogic cu semnificatie stricta pentru specialisti, devine astazi o problema esentiala ce vizeaza insasi existenta noastra ca natiune. Pentru ca aceste elemente nesemnificative risca sa fie manipulate ca dovezi pentru faptul ca noi nici nu existam ca natiune, nefiind altceva decat o adunatura de venetici, un gen de groapa de gunoi, la o intersectie de drumuri. Ceea ce se intampla astazi nu este un demers singular. De 22 de ani se succed neincetat astfel de episoade ce tin de autentice sau pretinse abordari stiintifice de un interes strict particular, dar care vin sa se adune treptat intr-un proces de profunda dezarticulare a propriei istorii si de anulare a fiintei noastre nationale. Nu uitati ca totul a inceput cu rescrierea cartilor de istorie, cu un Stefan betiv si afemeiat, despre care nimic altceva nu ar mai fi de spus, cu o noua contestare a lui Eminescu si a altor valori ale culturii noastre nationale. Aparent fara sa fie articulat sistematic, acest proces la care asistam de 22 de ani, este cu atat mai periculos cu cat el se desfasoara din atacuri aparent izolate, camuflate fiecare intr-o abordare pretins stiintifica, dar care, in mod insidios si in acelasi timp eficient, afecteaza in mod direct fiinta noastra nationala, demnitatea si necesara mandrie de a fi roman. Este un demers mult mai grav si mai bine orchestrat decat au reusit chiar si ocupantii sovietici cu toti ciracii lor in frunte cu Roller.

Solutia nu este insa de a interzice prelevarea probelor de ADN. Mai devreme sau mai tarziu, aceste analize se vor efectua oricum. Important este sa intelegem care poate fi relevanta lor. Si inca mult mai important este sa intelegem sensul unui intreg demers de denigrare a istoriei si culturii noastre nationale. Caci problema ADN-ului sau a cumanilor nu este decat un episod din acest demers care, din pacate, tinde sa se intensifice pe zi ce trece.

Nu avem nevoie de excese nationaliste, precum cele care au dus la confruntarile din ’90 de la Targul Mures sau la razboaiele din fosta Iugoslavie, nu ne ajuta cu nimic sa ne imaginam ca suntem cei mai destepti, cei mai frumosi si cei mai  viteji din lume, dar avem nevoie de acea forta vitala care da viata unei natiuni, asa cum se poate ea constata la francezi sau la nemti, dar si la bulgari, cehi sau la polonezi. Iar, daca facem abstractie de unele derapaje, putem lua o binevenita lectie inclusiv de la unguri. Si, poate, in primul rand, avem ceva de invatat de la evrei care, fiind lipsiti de o tara proprie timp de aproape doua milenii, au reusit sa-si pastreze o unitate nationala si un respect pentru fiinta lor nationala intr-un mod realmente demn de apreciat. Dar in egala masura ar trebui sa luam aminte si la istoria vlahilor sau aromanilor care si-au pastrat limba, traditiile si cultura, fiind in egala masura lipsiti de tara, raspanditi in toti Balcanii, chiar daca astazi nu au mai ramas decat mici comunitati care au reusit sa supravietuiasca atrocitatilor vremii.
De aceea nu este important daca se vor face sau nu analizele ADN sau daca se vor gasi descalecatori de tara care sa aiba stramosi cumani sau de alte semintii. Important este sa nu mai acceptam subminarea coeziunii acestui popor si denigrarea fiintei lui nationale.

P.S. Pacat ca, in tumultul stirilor actuale, doar Biserica Ortodoxa Romana a comentat deshumarea lui Vlaicu Voda din Biserica Domneasca din Curtea de Arges, pentru ca nici un preot nu a fost chemat, nici macar pentru o slujba… asa cum ar fi fost normal pentru toti cei care stiu ce e acela respect.