Simtul raspunderii

In ultima vreme, ma urmareste imaginea unui incendiu… In cazul unei paduri uscate, e suficienta o scanteie pentru a se declansa o catastrofa. Dar aceasta nu seamana catusi de putin cu spectacolul unei explozii, care se dezvolta intr-o fractiune de secunda, produce ravagii mai mari sau mai mici si apoi dispare rapid, la fel cum a aparut. Nu! Incendiul se dezvolta treptat, dar poate fi chiar mult mai devastator decat o explozie… Spatiul nostru social si politic s-a mai confruntat cu diferite explozii, dar niciodata cu un incendiu. La inceput, cand ard doar cateva vreascuri, el poate fi stins si de un copil. Multi pot fi tentati chiar sa se amuze. Spectacolul poate parea interesant. Apoi, cand iau foc cateva buturugi, e floare la ureche pentru un padurar sa stinga valvataile, iar amatorii de senzatii tari se pot simti chiar in largul lor. Dar, mai departe, daca incendiul este lasat sa se dezvolte si, mai ales, daca e amplificat si de rafale de vant, el ajunge sa cuprinda treptat intreaga padure si atunci dezastrul deja nu mai poate fi evitat. Din pacate, la un spectacol similar asistam astazi in Romania…

Criza economica, masurile de austeritate, lipsa dialogului, degradarea alarmanta a conditiilor de viata, lungul sir al greselilor si faradelegilor acestei tranzitii au avut asupra societatii romanesti efectul pe care il are o seceta prelungita asupra unei paduri. Calmul padurii a fost confundat de toata lumea cu o stare de “normalitate”, analisti si decidenti din tara si din strainatate fiind convinsi ca nimic nu se poate intampla. Dar, la fel ca in cazul padurii, a fost suficienta o scanteie, s-o numim conflictul Arafat, pentru ca sa izbucneasca un incendiu. Privit la inceput ca aprinderea catorva vreascuri, a  fost tratat cu dezinteres sau chiar cu o anumita doza de amuzament. Dar toate acestea nu au facut decat sa atate focul. Si focul a inceput sa se extinda. Cred ca ne gasim in faza in care au inceput sa arda buturugile. La fel cum se intampla la un incendiu, si la noi a aparut deruta. Toata lumea pare luata prin surprindere. Reactiile apar haotic, cu  intarziere, si, din pacate, majoritatea sunt menite sa atate focul si nu sa-l linisteasca. Padurarul care ar trebui sa pazeasca padurea, sa o apere si sa alerteze factorii de decizie, in loc sa stavileasca incendiul, mai  mult il atata. Ma refer la fortele de ordine publica. Dar nu e vorba doar de faptul ca flacarile ar fi trebuit sa fie deja demult vazute de factorii de raspundere, iar padurarii ar fi trebuit demult sa execute ordinele acestora… E adevarat, “padurarii” au o scuza majora. De ani de zile nu s-au confruntat cu nici un fel de incendiu, astfel incat nu au nici un fel de experienta, iar  asta ar putea justifica eventual, macar partial, multiplele lor erori. Actiunile lor de pana acum in loc sa stavileasca incendiul nu au facut nimic altceva decat sa-l atate. Se spune De atatia copaci nu mai vezi padurea. E adevarat ca, la prima vedere, uitandu-te la revendicarile oamenilor, ai senzatia unor manifestari haotice. Fiecare are alte nemultumiri, alte doleante, alte pretentii. La fel, e si in cazul unui incendiu. Nu arde la fel iarba, muschiul uscat, vreascurile sau trunchiurile copacilor, lemnul de brad sau cel de stejar. Ceea ce este insa important nu sunt aceste detalii, ci faptul ca arde padurea. Importanta este nemultumirea populatiei. Faptul ca ea se revolta. Ca orice revolta, in mod firesc, si aceasta este indreptata mai ales impotriva celor care sunt la conducere acum. Iar numitorul comun, doleanta comuna, indiferent de modul in care aceasta doleanta se justifica in cazul particular al fiecaruia, este cerinta de schimbare. Faptul ca in acelasi timp exista o profunda nemultumire fata de toata clasa politica, de intreaga administratie, de toti si de tot ceea ce s-a intamplat in aceasta tranzitie, chiar daca este normal sa apara, nu cred in nici un caz ca este linistitor. Este tocmai principalul semnal de alarma cu privire la dezastrul ce poate urma. Daca focul este intetit si atitudinea este radicalizata si mutata din zona linistita si rationala in care a debutat in cea a furiei oarbe, a violentei si incrancenarii, dezastrul poate fi total. Una este sa trebuiasca sa rezolvi o schimbare de guvern sau alegeri devansate cu cateva luni si cu totul altceva este sa ai de a face cu echivalentul unei noi revolutii, cu anularea legitimitatii tuturor institutiilor statului. Pentru ca retragerea increderii in privinta intregii clase politice si a intregii administratii a statului, sintetizata in sloganul mereu mai frecvent scandat Ultima solutie inca o revolutie, inseamna intrarea in haos.

Sa nu ne amagim ca am retrai Revolutia din ’89, desi nici retrairea anilor ’90 nu cred ca ar trebui sa ne-o dorim. Acum ar fi cu mult mai grav, pentru ca situatia globala este alta. Acum, un astfel de deznodamant ar insemna intr-adevar dezastrul total. Ar reprezenta acea faza finala a incendiului care parjoleste integral padurea si nu mai lasa in urma decat cenusa care sa ingrase solul, astfel ca peste timp sa poata creste de la zero o alta padure. Nu pot sa cred ca astazi, in Romania, cineva isi poate dori asa ceva. Cu toate ca sunt destul de multe voci care se bucura de faptul ca increderea este retrasa intregii clase politice. Este evident ca toata lumea se face vinovata de neajunsurile acestei tranzitii. Dar, cat de vinovat este fiecare, cred ca este mai putin important acum decat faptul ca toti trebuie sa inteleaga, acum si nu mai tarziu, ca modul de abordare a tuturor problemelor cu care se confrunta societatea noastra trebuie schimbat in mod radical. In mod cert, clasa politica trebuie reformata. Si aceasta este cerinta fundamentala a celor ce demonstreaza. Dar acesta reprezinta un proces lung. El trebuie inceput acum si trebuie urmarit in timp.

Politicienii trebuie sa invete sa se comporte, trebuie sa invete sa dialogheze, trebuie sa invete sa respecte fiecare cetatean in parte, trebuie sa invete sa respecte legea si trebuie sa invete ca, in calitate de politician si de demnitar al statului, trebuie sa urmareasca binele si interesul tarii si nu propriul interes personal sau de partid. Sunt multe lucruri pe care politicienii nostri trebuie sa le invete. Acest proces de invatare trebuie sa inceapa acum, dar el va dura… Pentru ca educarea, formarea unui om, inclusiv a unui politician, dureaza, cel putin atata timp cat vorbim de o schimbare reala si nu de una formala, de o mascarada menita sa ia ochii multimii, un gen de “praf in ochii prostilor”, cum ar spune unii dintre ei, asa cum, din pacate, in aceasta originala tranzitie, am tot vazut.

Dar, acum, cel mai important lucru cred ca este sa se inteleaga faptul ca inainte chiar de a vedea cum vei ingriji in viitor padurea, trebuie sa stingi incendiul, atat timp cat acest lucru mai  este posibil. Iar, daca poporul vrea un nou interlocutor, ii dai un nou interlocutor. Dar ai grija ca sa ii dai un interlocutor pe care sa-l accepte si care sa nu-l dezamageasca chiar in clipa urmatoare. Este cerinta si, in acelasi timp, sansa sau forta democratiei.

La nivel global, criza pare sa se reintoarca inca si mai agresiva decat a debutat acum patru ani. Cutremurul din zona euro, departe de a fi trecut, pare sa se acutizeze, iar efectele lui tind sa ne afecteze si pe noi intr-un mod mereu mai alarmant. Efortul la care Romania este supusa in 2012, pentru a face fata scadentelor uriase la creditele contractate anii trecuti, face ca, anul acesta, tara noastra sa fie extrem de vulnerabila. Ultimul lucru care ne lipseste este o accentuare a instabilitatii. In acelasi timp, trebuie inteles ca instabilitatea sociala si politica, si inca si mai grav, violentele de strada, pot afecta grav economia. Acestea reprezinta un motiv in plus pentru care incendiul acesta nu trebuie lasat sa scape de  sub control. Intr-o dictatura poti incerca sa scoti in strada armata sau alte trupe si sa reduci populatia la tacere prin forta, dar o astfel de incercare nu i-a reusit nici lui Ceausescu si nici celor confruntati cu primavara araba. Intr-o democratie, o astfel de solutie este insa exclusa din start. Tocmai de aceea, nu mai  ramane decat posibilitatea dialogului. Si atunci cand poporul refuza dialogul cu o anumita putere, aceasta este schimbata in mod democratic. Lucru frecvent in orice democratie. Anul trecut am urmarit acest proces atat in Grecia si in Spania, cat si in Italia. Daca lucrurile pot reintra in normal printr-o simpla remaniere guvernamentala, prin schimbarea guvernului ca atare sau sunt necesare alegeri anticipate, aceasta depinde de cat de grav sunt acutizate conflictele. Forta democratiei rezida insa tocmai in capacitatea de a dezamorsa rapid conflictele, oricat de grave ar fi acestea, prin mecanismele enumarate mai devreme si pe care le-am putut urmari anul trecut in celelalte state europene afectate de criza.

Alternanta la putere nu este o palma pentru cei care sunt schimbati. Ea reprezinta un proces firesc, definitoriu pentru un exercitiu democratic, chiar daca in Romania el poate parea mai putin obisnuit. Un adevarat politician trebuie sa inteleaga aceste lucruri, trebuie sa poata aprecia corect gravitatea unei situatii si  trebuie sa puna mai presus de orice fel de interese, interesele nationale. De multe ori, o retragere salvatoare poate fi mai importanta decat nenumarate alte actiuni politice meritorii. Si, de multe ori, un politician poate ramane in istorie nu pentru nenumarate masuri aplaudate la vremea lor, ci pentru ca a stiut sa cedeze puterea spre binele tarii, atunci cand acest lucru a fost necesar.

Si mai e ceva! Chiar daca demonstratiile ar fi oprite acum, e greu de crezut ca nemultumirile nu ar continua sa mocneasca si ca atare sansele electorale ale celor aflati la putere nu ar continua sa se erodeze. Astfel, un intreg an electoral, marcat de atatea tensiuni si framantari, ar aduce pierderi economice majore Romaniei si grave pierderi electorale celor aflati la putere. In acelasi timp, numirea unui guvern de tehnocrati sau de uniune nationala, care sa pregateasca alegeri devansate in aceasta primavara, ar dezamorsa tensiunile si ar da posibilitatea arcului guvernamental sa iasa din aceasta situatie cu un plus considerabil de imagine, dand curs cerintelor demonstrantilor. Ei ar putea astfel sa se pregateasca de alegeri eliberati de apasarea unei guvernari de criza, maximizandu-si astfel sansele electorale, iar Romania ar putea intra rapid intr-o perioada de normalitate si de stabilitate pentru a-si maximiza sansele in lupta cu aceasta criza care se anunta tot mai severa. Ar fi o solutie simpla si rapida, care ar satisface simultan cererile demonstrantilor, interesele politice reale ale arcului guvernamental, interesele profunde ale Romaniei si pe care opozitia nu le poate respinge pentru ca ea insasi le-a cerut. Sigur, un incendiu creeaza panica, deruta si risca sa iti paralizeze reactiile. Dar a trecut deja o saptamana. Poate ca este timpul sa ne trezim. Un inceput de incendiu nu este grav. Dimpotriva. El poate fi chiar benefic daca te ajuta sa inveti si sa gasesti drumul corect. Daca il lasi insa sa se dezvolte, sa ia amploare si sa se transforme intr-un dezastru natural, atunci intr-adevar iti poate fi fatal.

Sa speram ca toti, intreaga societate, intreaga clasa politica si actualul arc guvernamental, vom reusi sa tragem invatamintele de rigoare si mai ales vom reusi sa gestionam acest incendiu spre binele Romaniei si nu spre dezastrul ei. Sunt momente in care simtul raspunderii face diferenta dintre viata si moarte. Iar raspunderea este cu atat mai mare atunci cand in joc este soarta tarii. Cred ca este bine si normal sa rezolvam aceasta situatie spre binele tuturor.