Apelul meu la 112

Pe drumul european de la Sibiu la Sebes am trecut de multe ori, dar, pana acum, niciodata nu mi-am facut timp sa ma opresc la Calnic. De aceasta data insa la indicatorul ce marca Cetatea Calnic, am luat-o la stanga si dupa 3 kilometri (de drum bun!) am ajuns. Aparte de toate celelalte biserici-cetate din Transilvania, cea de la Calnic are darul de a te absorbi cu totul. Initial a fost construita ca resedinta nobiliara, dar apoi descendentii acestora au vandut-o comunitatii taranilor din Calnic, care au continuat sa adauge noi ziduri si sa reamenajeze vechile constructii ale cetatii dupa propriile nevoi. Extrem de interesanta, astazi, Cetatea Calnic, aflandu-se sub patronajul Institutului de Arheologie si Istoria Artei al Academiei Romane din Cluj-Napoca si al Asociatiei “Ars Transsilvaniae” din Romania, se regaseste pe lista monumentelor din patrimoniul UNESCO.

Soarele stralucitor al dupa-amiezii, verdele puternic al ierbii, zidurile de piatra in care simti parca suflul taranesc, de oameni muncitori, constienti ca, in buna masura, de ei insisi depinde cursul vietii lor, ca de faptele si actiunile lor de azi depinde ziua de maine, te fac sa zabovesti langa fantana cu flori a cetatii, dorindu-ti ca de toate acestea sa fim constienti si noi, astazi. Cel putin mie asa mi s-a intamplat… Numai ca, uitand de trecerea timpului, spre seara, cand am vrut sa-mi iau ramas bun si sa plec am descoperit ca ramasesem singura in cetate… Iar portile-i erau inchise! Custodele cetatii plecase si, crezand ca nu mai e nimeni, ferecase bine portile. Ma gandeam sa dorm in cetate pana a doua zi sau sa urc in turn cu speranta ca vreun satean m-o vedea… Insa am gasit totusi un colt in care avem semnal pe telefon si am sunat la 112. Cred ca doamna care mi-a raspuns, cu o voce extrem de linistitoare, a fost un pic amuzata de peripetia mea, dar mi-a spus sa stau linistita ca o sa vina cineva sa-mi deschida… Insa mi s-a deschis chiar mai repede! Custodele, care vazuse ca-n sat e o masina pe care n-o stia nimeni, si-a dat seama ca trebuie sa fie cineva care venise la cetate si s-a intors. Deschisese toate lacatele, fara sa mai trebuiasca sa caut eu iarba fiarelor…

Am luat-o din nou pe drumul cel mare, catre o alta cetate, poate ceva mai mare, poate ceva mai frumoasa, dar – recunosc – cea de la Calnic ramane cetatea in care simti, peste timp, forta taranilor locului, puterea lor de a face echipa si dorinta lor de a-si construi ziua de maine. Sunt lucurile pe care si noi ar trebui sa le regasim in noi. Doar atunci vom scapa de lacate!