Cantece napoletane
Daca ajungi noaptea in Napoli, s-ar putea ca orasul sa nu ti se pare foarte prietenos… Mai ales, daca alegi un hotel din centrul vechi. Strazi mici, inguste, cladiri perfect renovate, langa altele ce mai ca stau sa cada, cu zugraveala crapata, cu hainele intinse la uscat in balcoanele din blocurile alaturate. Am renuntat rapid la ideea unui hotel din centrul istoric si bine am facut! Hotelurile din golf, marea, via Caraciolo, Fortareata Santa Lucia, insulele pe care le intrezaresti si la care visezi sunt incantatoare, iar plimbarile pana in centru te ajuta sa descoperi orasul despre care ai auzit atatea, dar pe care il descoperi cu totul altfel…
In nici un caz, nu ai voie sa ratezi o plimbare cu funicularul! Pentru ca atunci cand ajungi in Napoli, muzica pe care Pavarotti a stiut sa o faca iubita chiar si de cei care nici nu s-ar fi gandit vreodata sa o asculte iti rasuna in minte… Canti si tu Funiculi, Funicula!, prin care Turco si Denza celebrau miraculosul funicular de sfarsit de secol XIX.
Calatoria cu funicularul e chiar o peripetie! Statia Centrala e chiar langa Galeria Umberto. Biletul costa 1,30 euro si e valabil 90 de minute de la validare. Forfota de oameni care merg acasa, la piata sau la birou, vanzatori ambulanti si cantareti ocazionali, eclipseaza cu totul cei cativa turisti. Funicularul, un fel de tramvai tras pe cablu, urca pana sus, de unde poti cuprinde cu privirea intregul oras, marea, portul, Vezuviul. Suprinzator, n-am intalnit prea multi turisti care sa se incumete la o asemenea calatorie… Ce-i drept, sus, pe langa Castelul de domina orasul si pe care-l admirai cu privirea de pe tarm, nu te asteapta decat simple localuri de cartier si cateva pizzerii traditionale, dar – daca vrei sa cunosti cum e cu adevarat viata de zi cu zi a napolitanilor – merita sa urci…
Coborand din nou la Statia Centrala de la Galeria Umberto, inainte sa ajungi sa colinzi prin magazinele brandurilor ce tin sa fie prezente in aceasta superba cladire Belle Epoqe, construita la sfarsitul secolului al XIX-lea, la fel ca funicularul, strazile rasuna de cantecele napolitane care iti transmit si tie instantaneu o stare de bine si te fac sa-ti amintesti de alte cantece celebre – de vechiul Te voglio bene assaje al lui Sacco si Donizetti.
Te plimbi prin Piazza del Plebiscito pana la Chiesa San Francesco di Paola si la intrare te astepta o noua surpriza. In fata bisericii, am nimerit la o… lectie de dans! Cativa profesori si elevi de la scolile de dans din oras se strang aici seara si, pe marmura lucioasa din fata bisericii, ii invita la o lectie de dans pe cei care poate nu au timp si bani sa mearga la un curs de dans sau, pur si simplu, le e dor sa mai incerce cativa pasi de dans. Parinti, bunici, femei incarcate cu sacose, tineri veniti cu bicicleta, adolescenti sau turisti cu rucsacul in spate isi lasau pe marginea asa-zisului ring bagajele, pentru un dans sau doua, pentru cativa pasi de tango, pentru un moment de ragaz al tau cu tine si de bucurie alaturi de oameni pe care nu-i cunosti, dar impreuna cu care stii sa te bucuri… Fara cei cativa pasi in ritm de tango din fata Bisericii San Francesco di Paolo nu cred ca ai cum sa intelegi orasul si oamenii de aici.
Si toate amintirile de aici te fac ca la plecare sa-ti spui ca, intr-un fel, era firesc ca O Sole Mio a lui Di Capua si Capurro sa se fi nascut printre asemenea oameni, intr-o asemenea lumina…