Eroii nu mor niciodata
La doar cativa metri de kilometrul zero al capitalei, in fata Universitatii, pe gardul improvizat, ce imprejmuieste santierul deschis pentru a realiza o prima parcare moderna in chiar inima orasului, poti citi un text ce parca ar putea sa-ti dea sperante Eroii nu mor niciodata. Fara sa vrei, parca iti vine sa fredonezi Eroi au fost, eroi sunt inca. Intorci privirea, incerci sa-i cauti, dar nu-i gasesti… Vezi in schimb nenumarati oameni indiferenti si inca si mai multi oameni amarati, din a caror privire speranta pare sa fi disparut. Si ne gasim in Saptamana Luminata, in cea mai minunata saptamana a anului, in marea sarbatoare a Invierii Mantuitorului. Dar mai e cineva profund interesat de semnificatia jertfei Mantuitorului? Mai purtam noi in suflet dragostea pe care o datoram Mantuitorului si aproapelui nostru? Iar in imensitatea oceanului de resemnare si de indiferenta, ce s-a instapanit asupra celor mai multi, sau in aroganta si prea plinul de sine al altora, mai e oare loc pentru eroi sau pentru amintirea lor?
Nu numai orasul pare acoperit de praful greu ce ne sufoca, ci mai ales inimile, sufletul si privirea oamenilor. Mai e oare cineva in stare sa cante Eroi au fost, eroi sunt inca? Ma opresc si privesc trecatorii. Vreau sa vad daca macar isi ia cineva osteneala sa citeasca acele cuvinte atat de puternice – Eroii nu mor niciodata. Dar privirile aluneca indiferente, iar cuvintele raman acolo uitate in singuratatea lor, sa tina de urat unei banale improvizatii de gard. Si, totusi, eroii nu mor niciodata. E un adevar pe care poate o sa-l reinvatam si noi intr-o zi. Pana atunci, plec, prin soarele stralucitor al primaverii, fredonand, doar pentru mine – Eroi au fost, eroi sunt inca…
Si, chiar daca pare ca acest cuvant, candva sfant, a ramas fara continut, stiu ca mai sunt si altii care fredoneaza, la fel, acelasi cantec…