Generatia marilor idealuri si a marilor jertfe

Astazi este zi de doliu national, chiar daca, de fapt, acest lucru nu a fost decretat ca atare. Este ziua in care l-am condus pe ultimul drum pe Ion Diaconescu. Este posibil ca multi sa nici nu stie cine a fost Ion Diaconescu pentru ca adevaratele personalitati ale Romaniei nu-si prea gasesc loc in cadrul mass-mediei romanesti. Nascut in 1917, nepot al lui Ion Mihalache, membru al Partidului Taranesc din 1936, de la varsta de 19 ani, absolvent al Universitatii Politehnica din Bucuresti, a fost arestat la varsta de 29 de ani, in 1947, pentru convingerile sale politice, fiind eliberat abia in 1964, dupa ani de zile de temnita grea, cu cinci ani de izolare si ani de zile petrecuti la minele de plumb. Ion Diaconescu, un adevarat martir al neamului nostru, a fost unul dintre acei oameni formidabili pe care i-a avut aceasta tara, care au fost in stare sa-si sacrifice viata pentru convingerile lor democratice, pentru dragostea de tara si neacceptarea jugului bolsevic si a nelegiuirilor comuniste. A fost, in acelasi timp, un om care nu a cautat niciodata avantaje personale, nu a acceptat compromisuri, s-a respectat pe sine si i-a respectat pe cei din jur, reprezentand un exemplu de moralitate. Dupa ’89 a fost deputat in Parlamentul Romaniei din 1990 pana in 2000, din 1996 pana in 2000 indeplinind functia de presedinte al Camerei Deputatilor. A fost presedinte al PNT-CD si presedinte al CDR. Dar, spre deosebire de alti politicieni, nu a acceptat minciuna, fatarnicia si hotia, nu a folosit aceste demnitati in folos personal, inchizand acum ochii intr-un modest apartament din Ferentari, la 94 de ani. Iubit si apreciat de cei care l-au  cunoscut cu adevarat, atacat de multi care au incercat si au reusit sa tina Romania in marasmul acestei interminabile tranzitii, Ion Diaconescu a continuat dupa ’89 sa traiasca la fel de modest si aproape la fel de putin cunoscut ca si inainte. De ce? Datorita modestiei lui, dar si datorita incapacitatii noastre de a discerne adevaratele valori, de a reusi sa descoperim adevarata noastra istorie, nu cea contrafacuta de trupele de ocupatie, de activistii de partid si de cei interesati dupa ’89 sa ne tina cat mai departe de adevaratele valori romanesti.
Adevaratii reprezentanti ai generatiilor antebelice au crezut cu adevarat in idealurile democratice si, mai presus de toate, si-au iubit tara si si-au venerat stramosii, fiind oricand gata sa se jertfeasca pentru viitorul ei. Atat timp cat nu vom redescoperi aceste valori, atata timp cat nu vom renunta la supremul nostru dezinteres fata de spiritul romanesc si fata de soarta celor din jurul nostru, fiind gata sa ne vindem pe un blid de malai, contribuim, dandu-ne sau nu seama de acest lucru, la distrugerea acestei tari, la compromiterea valorilor romanesti, comitand un grav sacrilegiu fata de toti aceia care s-au jertfit pentru propasirea neamului  nostru. Si nu ar fi rau daca ne-am lua o clipa de ragaz pentru a afla imensele jertfe ale inaintasilor nostri, ale caror vieti au fost zdrobite in puscariile comuniste sau in lagarele sovietice. Este vorba de o elita a acestei tari. Cei care au indraznit sa-si pastreze si sa-si apere idealurile au platit scump. Fie ca erau tarani, muncitori sau intelectuali…
In timpul dictaturii comuniste ni s-a falsificat istoria, am fost obligati sa invatam sa fim duplicitari, sa mintim, sa spunem una si sa facem alta. Si, in mod paradoxal, din acest punct de vedere, lucrurile nu au mers mai bine dupa ’89. Astazi, suntem debusolati, multi prefera sa nu mai stie de Romania si sa-si caute alta identitate pe alte meleaguri, iar altii  se lasa purtati de o resemnare a neputintei in asteptarea zilei de maine, o zi care nu stiu ce le va aduce si in care, de fapt, nici nu-si pun mare speranta.
Ar trebui ca astazi, cand am condus pe ultimul drum pe unul dintre ultimii supravietuitori ai generatiei marilor idealuri si ai marilor jertfe, sa ne luam un moment de reculegere si de meditatie. Ar trebui sa ne intrebam daca pentru noi stramosii au pierit cu adevarat, daca idealurile lor chiar s-au risipit, daca ne dorim cu adevarat sa ne traim viata suspendati intr-un spatiu al minciunii si al dezradacinarii. Sau daca nu gasim totusi in noi forta, nu a marilor jertfe, dar a acelui minim curaj de a ne redescoperi istoria, valorile, virtutile si jertfele inaintasilor si a ne lepada de frica fata de asumarea propriei identitati si a propriilor valori.
Daca nu ne-am luat ragazul sa-l cunoastem pe acest adevarat roman atat timp cat a fost printre noi, macar acum, la aceasta vremelnica despartire, poate reusim totusi sa facem efortul de a vedea si a intelege ce a reprezentat viata lui, a lui Corneliu Coposu sau a celorlalti care s-au sacrificat din dragoste fata de neamul romanesc. Sa intelegem si sa preluam stafeta lor.
Sa redescoperim idealurile care au facut Romania mare, puternica si respectata, sa redescoperim demnitatea, mandria de a fi romani, mandrie care trebuie sa izvorasca insa din propria noastra verticalitate, din luciditate si simt de raspundere, din respect fata de generatiile trecute si dintr-un simt al datoriei fata de generatiile viitoare. Si sa nu spunem Adio, Ion Diaconescu!, ci Multumim, Ion Diaconescu! Te vom pastra mereu in inima noastra si ne vom stradui sa luptam pentru a duce mai departe idealurile tale si ale generatiei tale. Sacrificiile voastre nu au fost inutile pentru ca macar acum, in ceasul al doisprezecelea, ne vor face sa ne trezim si sa redescoperim ce a insemnat si ce trebuie sa insemne si in continuare sa fii roman. Multumim, Ion Diaconescu!