Pozitia Copilului

Am auzit cele mai felurite pareri despre Pozitia Copilului. De la banalele elogieri, excese de exuberanta, bucuria de a fi castigat un important premiu cinematografic pana la incercarea de a-i nega valoarea, reducandu-l la transpunerea unui binecunoscut scandal al copilului unei femei ce a jucat un rol important in politica romaneasca sau la o banala poveste fara substanta. E pacat ca suntem atat de neinteresati sau chiar refractari fata de propriile valori. Dar cred ca, in cazul acestui film, s-ar putea sa descoperim chiar mai mult. O anumita opacitate fata de relatiile de familie. Falsul, nerecunoasterea libertatilor si sentimentelor celorlalti, imbracarea propriei nevoi de putere si de recunoastere intr-o excesiva grija fata de ceilalti, dar prin care acestia tind sa fie practic anulati. Sunt elemente de viata tratate cu o deosebita forta de patrundere si cu o deosebita economie de mijloace. Insa, tocmai pentru ca totul este atat de veridic, in loc sa realizam o profunda introspectie asupra noastra ca persoane si asupra societatii in care traim, prea multi avem tendinta de trata povestea din film ca pe una fara consistenta si sa cautam a-i substitui, eventual, o trista parabola.
Povestea filmului nu e noua, nu e nici tipic romaneasca, ci poate chiar universala. Poate ca asta explica si succesul fulminant la prestigioasa confruntare berlineza. Ma intreb insa daca dificultatea publicului nostru de a patrunde nuantele mai profunde ale caderilor sufletesti si, mai departe, ale modului in care confruntarea cu moartea reuseste, in cele din urma, sa sparga, macar pentru o clipa, comoda asezare in linistea complezentei socializari, nu este de cautat si in modul in care ne-am obisnuit atat de mult cu cele mai necizelate si mai agresive manifestari ale vietii noastre postdecembriste incat suferintele mai profunde ale protagonistilor acestui film au devenit chiar de neinteles…
Nu ma refer la suferintele provocate de accident, ci la celelalte. Suferintele nevazute. Cele ascunse sub dulcea amagire a unei vieti opulente si realizate profesional. O replica celebra ne spune ca acolo unde dragoste nu e, nimic nu e. A avea un copil pe care, fara sa-ti dai seama, ajungi sa-l sufoci cu grija ta nu inseamna neaparat dragoste. A-i vrea binele nu e totuna cu dragostea! A munci pentru o casa ordonata si indestulata, cu o adevarata deschidere sociala nu e nici pe departe totuna cu dragostea conjugala. Baiatul refractar si cu o adresare injurioasa fata de parinti nu este pana la urma un descreierat. Este, de fapt, un om profund traumatizat. Si, oare, aceasta trauma e chiar altceva decat lipsa unei dragoste simple, adevarate, in care sa conteze doar sensibilitatea unui suflet in continua cautare?
Raul scandalos, intentionat si nepasator la suferinta si moarte vine sa se insinueze in acest film oarecum din exterior, facand insa parte din drum, din cursul vietii. Este precum destinul care loveste cand vrea el. Este soferul care, fara sa se faca vinovat, din punct de vedere legal, provoaca accidentul cu cinism, cu nepasare fata de suferinta altora, din care intelege insa sa stoarca un castig maxim. Un castig material. Caci numai de suflet si dragoste nu poate fi vorba… Aici conteaza doar etalarea cailor putere si a unei prezente cu sex appeal, la fel de costisitoare.
In rest, avem o extrem de interesant dozata desfasurare, de la revolta violenta la suferinta profunda a familiei decedatului. Drumul de la raceala pragmatica a actiunilor de “stergere a urmelor” si de rezolvare a cazului, de salvare a copilului, de demonstrare a proprilor capacitati de a-l ocroti, a unei mame care pana in final ajunge sa descopere ca sufletul exista, ca suferinta exista, ca viata nu e asa cum a reusit ea sa se amageasca. Este o descoperire prin contaminare. Prin contaminare, de la o femeie simpla care se confrunta cu destinul si cu lumea al carui tumult trece prin marginea satului ei. La ea, jalea si consternarea in fata absurdului trecerii nefiresti a vietii intru moarte vine sa potenteze dragostea fireasca fata de cei din jur. Va reusi oare si protagonista nostra sa descopere dragostea, sa descopere aceasta dragoste? Greu de spus! Dar, oricum, a descoperit grozavia absentei ei.
Filmul este, poate, in ultima instanta, cumplita poveste a trairii ce pandeste un suflet ce se complace in perfida amagire a dragostei trecute in nefiinta, a dragostei din care nu au mai ramas decat acele lucruri ce se complac in absenta dragostei sau care fac casa buna cu simpla ei aparenta. Al dragostei inlocuite cu acel perfid surogat cu o mie de fete.