Stramosul meu dac
Asa cum am mai povestit, am copilarit intr-un sat care era, in acelasi timp, un imens santier arheologic. Dar unul mai aparte, caci nu avea fonduri, nu avea arheologi, ci doar un pasionat profesor de istorie al scolii din satul nostru… Santierul era pasiunea si viata lui. Iar de lucrat lucra cu satenii si cu noi, copiii. Rezultatele lui au fost recunoscute si, de curand, a publicat si o monografie. Dorinta vie de a cunoaste istoria familiei, a satului, a tarii, a prins aripi noi prin energia pe care ne-o insufla acest dascal minunat. Si am dobandit convingerea ca nu poti pasi cu adevarat in viata fara a-ti cunoaste si a-ti respecta stramosii. Indiferent ca acestia au trait acum sase sau opt mii de ani sau, mai apoi, pe vremea dacilor, a romanilor sau a celor ce au mai venit sau trecut pe aceste meleaguri in secolele urmatoare.
Astazi, trebuie sa recunosc ca traiesc o profunda nedumerire atunci cand asist la dispute, polemici sau neintelegeri cu privire la faptul ca dacii sunt stramosii nostri. Nu am auzit pana acum ca dacii ar fi fost exterminati de romani, deci, evident, sunt stramosii nostri! Iarasi, nu vad sa existe vreun semn de intrebare cu privire la faptul ca limba romana este una romanica. Mai departe, in mod evident, exista nenumarate semne de intrebare la care oamenii de stiinta trebuie sa vina sa ne dea raspunsuri. Si, pentru aceasta, este necesar ca, in fiecare zi, cat mai multi sa incerce sa aprofundeze noi si noi studii, indiferent ca vorbim despre studii arheologice, studiul celor mai diverse arhive, precum si noile investigatii pe care fizica, chimia si genetica moderna ni le-au pus la dispozitie. Eu insami mi-am luat licenta in matematica si filosofie si am trait cu convingerea ca oamenii de stiinta sunt prin excelenta deprinsi sa asculte, sa judece si sa raspunda cu argumente si contraargumente. Niciodata cu atacuri personale, cu agresivitate si intoleranta. Un joc al argumentelor pro si contra. Al argumentelor verificabile, propuse unei analize, supuse rigorii logicii. Din pacate, multe subiecte si argumente aduse in discutie, unele deja cu o apreciabila vechime, sunt ignorate sau trimise in zona absurdului, fara o reala argumentatie. Si iarasi, de multe ori, argumentatia stiintifica este inlocuita cu simple afirmatii ori este vaduvita de acele caracteristici esentiale pentru a le putea judeca adevarata relevanta stiintifica. Adevarul stiintific nu se impune nici batand cu pumnul in masa si nici pe baza autoritatii unei functii sau pozitii academice. Iar atunci cand vorbim de istoria nationala este inadmisibil dezinteresul autoritatilor, atat a celor politice, cat si administrative sau academice. Jaful din zona cetatilor dacice, uitarea in care se afla santierele arheologice si monumentele culturale, modul in care este tratata istoria nationala si figurile emblematice ale acestei istorii cred ca nu pot gasi nici un fel de scuze.
Dar vreau sa spun altceva… Ne plangem de prestatia jalnica a clasei politice, ne plangem de decaderea scolii, ne plangem de modul in care ne vad strainii, ne plangem de faptul ca mereu mai multi romani prefera sa plece din tara, ne plangem de multe alte neajunsuri cu care ne confruntam zi de zi. De multe ori ne comparam cu alte tari. Ar trebui insa inainte de toate sa ne uitam cum isi priveste un francez, un austriac, un elvetian, un polonez sau oricare alt european, cum isi priveste el neamul si istoria. Cum se priveste pe sine. Cat de puternica este mandria lui de a fi francez, austric, elvetian, polonez etc. Ce forta ii da lui, societatii si tarii sale acest sentiment. Daca dictatura stalinista a incercat, dar nu a reusit, sa ne faca sa uitam, sa ne faca sa ne fie rusine ca suntem romani, iata insa ca minunata noastra tranzitie tinde sa reuseasca. Criza reala, criza profunda prin care trecem astazi este inainte de toate una identitara. Acesta este imensul nostru handicap fata de orice competitor. Trebuie sa ne recastigam increderea in noi, sa ne recastigam mandria de a fi romani, iar apoi, daca vom intelege ca stramosii nu ne-au lasat doar un dar, ci si o obligatie, aceea de a duce aceasta tara si acest popor mai departe si de a nu-l ingropa astazi, atunci vom avea cu adevarat o sansa. Orice sportiv stie ca moralul, altfel spus increderea in propriile forte, reprezinta o parte esentiala a pregatirii lui pentru orice competitie.
Nu stiu eu sa decid in diferitele dispute stiintifice si nici nu-mi pot propune asa ceva. Dar am pretentia de la oamenii de stiinta si de la cei ce prioritizeaza programele de cercetare si dispun repartizarea fondurilor sa nu uite ca istoria neamului tine chiar de fiinta noastra nationala, adica de insasi sansa noastra de a fi.
Stiu insa ca sunt mandra ca sunt romanca, sunt mandra de stramosii mei, inclusiv sau poate mai ales de stramosii mei daci, la fel ca si de cei ce au urmat, indiferent ca vorbim de Mircea, de Stefan sau de Mihai, indiferent ca vorbim de Eminescu, de Blaga, de Eliade sau de Noica si lista poate continua. Sunt mandra ca Dumnezeu ne-a daruit aceasta tara si calitatile pe care prea adesea ajungem sa le ignoram. Sunt mandra ca veac de veac am fost mandri ca suntem romani, dar nu am uitat sa ne apreciem vecinii si sa ne iertam dusmanii. Multi au trecut peste ogoarele noastre si am stiut sa le refacem. Astazi, trebuie sa invatam sa ne redam mandria de a fi romani. Si asta indiferent de raspunsul pe care stiinta il va da diferitelor intrebari deschise sau care vor apare in anii viitori. Dar mandria de a fi romani inseamna o responsabilitate in plus, fata de noi, de cei de langa noi si mai ales fata de cei ce vor veni dupa noi. Mandria de a fi romani nu inseamna curbe de sacrificiu, ci munca, poate chiar foarte grea, prin care putem reusi sa redam demnitatea si prosperitatea pe care tara noastra o merita, pe care noi o meritam. Mandria de a fi romani inseamna un plus de exigenta fata de noi si fata de cei din jurul nostru, inseamna intoleranta fata de impostura si fata de marlanie, dar, in acelasi timp, un plus de toleranta fata de cel care se straduieste…