Bocancii mei fermecati

Stiu, din povesti, ca uneori pentru cel drag trebuie sa mergi peste noua mari si noua tari, pana cand tocesti nu stiu cate perechi de pantofi cu talpa de fier. Niciodata nu m-am gandit ca n-as putea traversa oricate mari si oricate tari, de-ar fi cazul… Niciodata nu m-am gandit ca n-as putea toci sapte perechi de pantofi cu talpa de fier, de-ar fi cazul… Visele simple, din povesti, chiar ma faceau sa-mi doresc probe, sa-mi demonstrez forta, sa-mi arat dragostea, sa-mi afirm fiinta.
Mai tarziu, cand bocancii mei fermecati au inceput sa ma poarte prin lume, mi-am dat seama ca drumurile, oricat de lungi, daca sunt clare, pot fi parcurse, pot fi batute, pot fi invinse. Mai greu e sa descoperi drumul. Drumul pe care il ai tu de parcurs. Drumul pe care il are celalalt de strabatut.
Dar am mai descoperit ceva! Drumurile astea pe care ma poarta bocancii mei fermecati, drumurile prafuite de tara, drumurile de padure, drumurile de poveste, drumurile imparatesti, asternute cu petale de trandafiri, toate, dar absolut toate, ma fac sa descopar drumul interior pe care trebuie sa-l parcurg pentru a ajunge cu adevarat eu, pentru a fi langa cel drag, pentru a-l ajuta si pe el sa-si descopere drumul. Si de-asta imi plac bocancii mei fermecati! Pentru ca, oriunde m-ar duce, m-ar duce mai aproape de ceea ce trebuie sa fiu, de cel cu care trebuie sa ma intalnesc.