Dor de bunica

Mi-e asa dor de bunica mea Dumitra… Era asa frumoasa, apriga si buna, incapatanata si calda, intemeia lumi si purta razboaie. Inteleapta si dura, inteligenta si blanda. Nu stiu cum ii iesea! Dar era minunata! Iubea pamantul, viata, lumea intreaga. Mitana, Mitanus, cum o alinta bunicul, ne spunea ce avem de facut si noi toti o ascultam. Era un reper. Si pentru noi, si pentru toti cei din sat. Si mai stia ceva… Cum sa fie, de fiecare data, asa cum aveam nevoie sa fie. Construia nu stiu cum atmosfera de care aveam nevoie, in fiecare dimineata, in fiecare seara, in fiecare clipa din zi si din noapte. Ne facea puternici, increzatori, muncitori, rabdatori, visatori. Ne facea oameni. Cu aripi. Nevazute.