Plimbare prin Belgrad

Astazi, cand am trecut granita pe la Stamora Moravita, m-au napadit toate amintirile din anii studentiei mele petrecute la Timisoara. Nu stiu cum anume, dar, pe vremea aceea, impreuna cu colegi de-ai mei sarbi, bosniaci, greci sau albanezi, imaginam impreuna o lume mai buna, o lume in care sa ne cunoastem mai bine, sa comunicam dincolo de granite si de mult prea stramte limitari, o lume in care binele nu era restrans aici si acum si doar pentru cineva anume, o lume in care principii universale ne animau si ne inaltau… Dar viata e mult mai complicata si mai ciudata…
Pe drumul pana la Belgrad mi-am amintit de toate bancurile anilor de mai demult, realizand cat de cumplit de amar si de adevarat pot sa sune astazi. – Ce-o sa va faceti daca Ceausescu traieste cat Tito? – Dar voi ce o sa va faceti cand o sa moara Tito? – suna raspunsul…
La Belgrad am descoperit un oras viu, o tara care revine… Dincolo de cicatrici, Serbia e o tara care revine, careia ii simti pulsul puternic si dorinta sa se inscrie pe drumul zilei de maine.