The Artist

Odata cu aparitia sonorului, s-a spus ca filmul mut a murit. Apoi, odata cu colorul, s-a crezut ca filmul alb-negru a murit si el.  De atunci, noi si noi tehnologii au incercat sa se impuna pana ce, odata cu Avatar, s-a ajuns sa se decreteze inceputul unei noi ere a cinematografului. Filmul 3D. Este un drum al simbiozei, dar si al confruntarii, intre tehnica si arta, mereu mai multi ajungand sa parieze in special pe o tehnica cat mai avansata, cinematograful parand pentru acestia sa devina un joc al imaginatiei si al tehnologiei in care valoarea sa fie conferita de performantele mijloacelor tehnice puse in joc.
Dar iata ca acum incredibilul s-a petrecut. Un film mut, alb-negru, produs la sfarsitul lui 2010, reuseste sa cucereasca o lume intreaga. In mod fericit, in mod simbolic, filmul poarta numele, Artistul. Este revansa pe care arta cinematografica o castiga in fata tehnologiei. Este un moment de referinta pentru istoria cinematografiei. Daca Avatar s-a vrut un nou inceput de drum, Artistul reprezinta o profunda reevaluare a ceea ce este, poate fi si – de ce nu? – ar trebui sa fie filmul. Emotie, sensibilitate, capacitatea de a transmite sentimente, trairi profunde, realitati ce transcend concepte, rationamente, performante tehnice. Omul este infinit mai profund.
Filmul este arta, este insa si o forma specifica de comunicare. Aceasta arta a comunicarii a avut tendinta sa se orienteze mereu mai mult, sa se centreze mereu mai mult pe cuvant, pana ce mult mai atractiv a parut a fi socul pe care il poate produce imaginea prelucrata sau chiar produsa electronic. Lasand deoparte tentatia tehnologica, avem multe filme care risca sa se reduca aproape la o cavalcada de cuvinte. In acelasi timp, sub presiunea noilor forme de comunicare, precum cea de pe messenger, de pe chat, prin SMS etc., apare tentatia de a creea si a folosi un limbaj simplificat si rudimentar, mereu mai sarac. Iar comunicarea non-verbala risca sa fie pierduta in uitare. Iata insa ca Artistul reuseste sa imbine muzica si acea forta formidabila de expresie, de comunicare, pe care o prezinta simpla prezenta, privirea, miscarea imperceptibila a fetei si trupului, facand cuvintele sa fie de prisos. Abandonarea artificiilor tehnice si verbale, in loc sa saraceasca, vine sa imbogateasca aceasta pelicula, conferindu-i valori nebanuite. In loc sa resimti absenta culorii si a dialogului ca o pierdere, aceasta absenta confera o tensiune si o forta sporita emotiilor, sentimentelor care te coplesesc purtate parca de acordurile muzicii. Aceasta rezonanta fantastica a muzicii cu trairile actorilor creaza, de fapt, forta acestui film de exceptie, in care nu putem uita importanta costumelor si decorului ce potenteaza parca deopotriva expresivitatea actorilor si forta muzicii.
Dar astazi filmul a devenit, din pacate, o marfa. Iar marfa nu se poate vinde fara un marketing si o promovare pe masura. Si aici intervine si marele noroc al acestui film. De la sfarsitul lui 2010 si pana acum, la inceputul lui 2012, Harvey Weinstein a realizat o campanie de exceptie pentru a reusi sa impuna acest film. Si a reusit. Un lant intreg de succese, aprecieri elogioase si nenumarate premii. De la criticile elogioase din New York Times şi Los AngelesTimes si pana la cele zece nominalizari la Oscar finalizate cu cinci premii Oscar: pentru cel mai bun film, cel mai bun regizor, Michel Hazanavicius, cel mai bun rol principal masculin, Jean Dujardin, cea mai bun coloana muzicala, Ludovic Bource, si cele mai bune costume, Mark Bridges. Ca sa nu mai vorbim de prestigioasele premii BAFTA sau Globul de Aur pe care le-a castigat. Istoria trecerii de la filmul mut la cel vorbit, care a inregistrat trecerea in uitare a nenumarate staruri si aparitia altora, este reluata in acest film cu o infinita profunzime si nuantare a trairilor unui mare actor si a unei mari iubiri, totul pe fondul unui imens orgoliu. Actrita Berenice Bejo, care din pacate a ratat Oscarul pentru care fusese nominalizata, face si ea un rol de exceptie si in nici intr-un caz nu poate fi uitat cainele Uggie a carui prezenta scenica nu e cu nimic mai prejos decat a partenerilor lui bipezi.
Unii au numit filmul o poveste americana in stil frantuzesc si nu au gresit. Dar filmul reprezinta cu mult mai mult decat atat. Atunci cand iti revii din emotie, dupa ce filmul s-a terminat demult, daca iti iei ragazul si nu te lasi deja colpesit de problemele tale curente, vei descoperi cu uimire ca acest film nu numai ca a reusit sa te emotioneze profund, nu numai  ca a reusit sa te fascineze cu muzica si imaginile lui, dar tocmai prin absenta cuvintelor, vine sa-ti ridice nenumarate probleme, sa-ti puna in discutie tabuuri, convingeri care ti se pareau ca tin de evidenta, raspunsuri care ti se pareau ca sunt definitive. Filmul reprezinta in ultima instanta o explozie a trecutului intr-un viitor pe care l-am putea vedea si altfel decat parea sa ne fie impus. Cum reusim insa sa-l vedem cu adevarat depinde doar de noi. De fiecare dintre noi. Universul sensibil nu-l poti descoperi decat in tine.  Artistul reprezinta o flacara magica. Ce vei reusi sa vezi la lumina ei, asta depinde insa doar de tine.