Patura mea cea gri
Cand m-am nascut, in ’70, Muresul isi iesise din matca, nimicind case, drumuri, poduri si cai ferate. Armata-i ajuta pe sinistrati si cativa soldati m-au invelit intr-o patura aspra si gri de-a lor… Ani si ani am dormit apoi pe patura aceea aspra, calda si buna. Chiar si atunci cand nimeni nu mai intelegea cum de pot dormi pe o patura atat de aspra incat parea buna doar de acoperit caii. Patura aceea aspra si gri imi dadea sentimentul de siguranta, de caldura, de bunatate…
Sentimentul ca nu esti singur, ca atunci cand cazi si nu te poti apara cineva iti va intinde o mana de ajutor, va ajunge la tine, te va ridica si te va ajuta sa mergi mai departe, te face puternic, te face rezistent, te face bun. Iti da forta sa te ridici, daca asta iti sta in putinta, si sa-i ajuti si pe altii.
Pana cand a venit vremea sa plec de acasa am dormit pe patura aceea militara. Si, mult mai apoi, amintindu-mi de patura aceea aspra si gri, am reusit sa ma ridic dupa ce am cazut si sa merg mai departe…
Eu mi-aduc aminte marile inundatii din anii 70, armata a fost cu noi in cel mai uman si generos mod cu putinta… au murit atunci si multi civili, dar si din salvatorii lor. Ce vedem azi? No comment… De ce s-au trezit atat de tarziu autoritatile, de ce n-a incercat nimeni sa ajunga la oamenii aceia ingropati in zapada cand inca se mai putea? Zici ca e prima zapada serioasa din istoria poporului roman, nu alta!
Nu e prima zapada serioasa! Trebuia insa intalat un nou guvern si atentia trebuia focusata asupra acestui lucru! Alte perturbatii nu erau permise!
Si acum ce facem? Incercam de-adevaratelea sa ne luptam cu nametii? Sau doar ne prefacem si iar suntem preocupati de imagine?
Ideea e ca un lucru ca sa aiba succes trebuie sa-l faci atunci cand trebuie, la momentul oportun! Acum vine un alt val de urgie, de viscol, de nameti!
Sa ne fereasca Dumnezeu! De cei care isi vad doar propriul interes!
Bunica mea avea o icoana reprezentandu-l pe Isus rugandu-se. In timpul copilariei am vazut-o de multe ori pe bunica rugandu-se cu ardoare la acea icoana…uneori aveam impresia ca icoana aceea emana putere si schimba ploaia in soare sau seceta in ploaie. Nu stiu vechimea exacta a acestei icoane…stiu doar ca bunica a primit-o cand s-a casatorit si a pastrat-o ca pe o comoara. Astazi, icoana imi apartine…imi apartine pentru ca bunica mi-a daruit-o cu putin timp inainte de a pleca la ingeri. Tare draga imi este icoana aceasta! Ma rog si inca mai simt ca emana caldura.
In iernile in care zapada acoperea casuta din chirpici a bunicii, singura consolare era aceea ca stia puterea lui Dumnezeu, ca avea aceasta icoana si se ruga din suflet. Poate daca ne-am ruga si astazi, noi pentru cei indurerarti…poate ca Dumnezeu ar indrepta fata sa catre noi…