Romania mea cea draga
Romania mea cea draga era o tara mandra si scumpa ce se intindea pana la Cetatea cea Alba de la Marea cea Mare… Pana la Cetatea de care Stefan cel Mare si Sfant era atat de mandru, pana la Cetatea care nici astazi nu vrea sa se surpe…
Si, ca o rana uitata cu care ai invatat sa traiesti, ca o rana de care nici nu-ti mai amintesti decat prin cine stie ce intamplare care te face sa-ti vezi ranile inca supurande sau vechile cicatrici, Cetatea cea Alba e tot acolo… Si-n coltul acela de lume, cu drumuri distruse, cu drumuri taiate, cu drumuri ascunse si necunoscute, ca sa nu mai ajungi niciodata la zidurile Cetatii, daca te incapatanezi sa mergi mai departe vei ajunge la ceva numit simplu: Fortareata… Nimeni nu spune mai mult, nicaieri nu scrie mai mult, nici o intrebare nu primeste raspuns. Iar euro nu e o moneda acceptata! Daca nu ai moneda nationala ucraineana, portile Cetatii, pentru tine, vor ramane inchise. Mangai zidurile si te intrebi si tu cum de nu vor sa moara, cum si de ce se mai incapataneaza sa existe, singure si uitate, admirate poate doar de cei care nu le cunosc istoria si afla doar ca sunt zidurile unei fortarete medievale care nu se stie prin ce miracol au ramas in picioare asa cum au fost zidite. Poate ca au ramas acolo ca sa ne faca sa ne fie rusine, rusine ca nu ne ingrijim de trecutul nostru, ca nu ne respectam pe noi insine, ca nu ne gandim viitorul… Fi-vom oare vreodata in stare sa luptam pentru romanii din afara fruntariilor tarii, sa poata macar sa invete si sa vorbeasca limba pe care o iubesc, fi-vom oare in stare sa facem acorduri prin care vestigiile romanesti sa fie recunoscute ca atare, putea-vom oare sa ne ingrijim de Cetatile noastre, oriunde ar fi ele? Fi-vom oare in stare ca in ciuda tensiunilor sa stim negocia astfel incat istoriile noastre dragi sa nu fie macinate de timp si de uitare pana cand nimeni nu va mai stii de ele? Fi-vom oare in stare sa fim Romania cea mandra si scumpa, asa cum am stiut sa fim odata?
